drept international public

totalitatea normelor juridice create de state și alte subiecte de DIP pe baza acordului lor de voință, exprimat în tratate și alte izvoare de drI , cu scopul de a reglementa raporturile dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv

Definiția DIP

Ramură a dreptului, acel ansamblu de principii și norme juridice create de către state, pe baza acordului lor de voință, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

Relațiile între subiectele de drept internațional.

Obiectul DIP

1. interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază)
2. state și organizații internaționale
3. organizații internaționale
4. state și organizații non-guvernamentale
5. organizații internaționale și organizații non-guvernamentale
6. state și companii transnaționale
7. companii transnaționale, organizații internaționale și organizațiile non-guvernamentale
8. toți acești actori internaționali și persoanele fizice

Rolul de a reglementa raporturile din cadrul societatii internationale, de a asigura functionarea armonioasa a acestei societati, de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzatoare a acesteia, de a preveni si solutiona aspectele conflictuale care continua sa afecteze aceasta societate, altfel spus ordonarea raporturilor internationale. (rol regulator)

Ansamblu de orientări și acțiuni în relațiile cu alte state și alte subiecte ale DIP.

Politica externa a unui stat

Mijloacele juridice, prin care statele, pe baza acordului lor de voința, creează noi norme de drept internațional si dezvoltă, precizează sau confirmă normele deja existente pentru reglementarea raporturilor de cooperare dintre ele.

Izvoarele DIP

Tratatul este un act juridic încheiat între state suverane prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaționale. Este principalul izvor de drept internațional, creând norme noi de drept sau modificând pe cele existente.

a. după numărul părțlor contractante: tratate bilaterale și multilaterale;
b. după obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice, culturale, sau juridice etc.;
c. după durata valabilității lor: tratate cu termen și tratate pe durată nedeterminată (de exemplu, tratatele de pace);
d. după posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise și tratate închise;
e. după calitatea părților contractante: tratate încheiate numai de state, tratate încheiate între alte sbdI
f. după conținutul material: tratate –contract (care urmăresc realizarea unei operații juridice, cum sunt tratatele de comerț) și tratate – lege (cele prin care se stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

Cutuma este o practică generală relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie.

-existenta unui uz îndelungat al unei practici vechi și incontestabile, unei practici generale (participare largă și reprezentativă), comună unui mare număr de state
-conținutul său (regulă de conduită prescrisă) să poată fi determinat, să fie previzibil
-actele să fie repetate
-practica să fie uniformă, constantă ( actele repetate sunt cel puțin similare- pot apărea diferențe mici, neesențiale)

-să prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate. Practica generală și constantă a statelor are valoare de cutumă numai dacă statele îi recunosc o valoare juridică
-trăsătura juridică relevă aspectul psihologic al cutumei. Nu este vorba de o atitudine oarecare a statelor, ci de o anumită atitudine conștientă, exprimată de la bun început și cu convingerea ca acesta conduită are relevantă juridică
-în lipsa elementului subiectiv, nu suntem în prezența unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru caractere ale oricărei norme juridice).

-practica statelor, practica diplomatică
-tratatele multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare
-tratate multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părți la acestea le recunosc și aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele: de exemplu: Convenția privind dreptul tratatelor este aplicată în practica convențională a României, deși ea nu este încă în vigoare, ca tratat, pentru statul român
-tratate repetate cu conținut asemănător
-rezoluții ale organizațiilor internaționale
-hotărâri și avize ale curților de justiție și arbitrale internaționale
-legi și practică judiciară internă, dacă sunt uniforme și concordante.

-exprimare directă și explicită,
-exprimare rapidă și eficientă,
-forma scrisă, solemnitatea (posibilități mai ușoare de probă),
-înlătură echivocul și conferă stabilitate relațiilor internaționale.

Actul prin care o singură parte introduce norme generatoare de drepturi și obligații în raporturile juridice care interesează alte subiecte de drept internațional

-promisiunea
-renunțarea
-recunoașterea
-protestul

Actul unilateral prin care un stat, având calitatea de subiect primar de drept internațional se angajează să îndeplinească o obligație determinată. Acest act unilateral poate da naștere unor drepturi noi în profitul terților
Promisiunea se fundamentează pe principiul încrederii legitime și cel al securității relațiilor internaționale.

Actul unilateral care are ca obiect abandonarea, de bună voie, a unui drept. Renunțarea poate fi concepută în raporturile dintre state vecine în legătură cu unele pretenții teritoriale, litigii de frontieră, folosința unor resurse naturale situate în zona de vecinătate

Manifestarea de voință a unui subiect de drept internațional, prin care se consideră legitimă o stare de lucruri, o pretenție dată. Poate avea efecte constitutive (recunoașterea unei cutume) sau declarative (recunoașterea unui stat sau guvern)

Manifestarea de voință prin care un stat nu recunoaste ca legitimă o pretenție, o conduită sau o situație dată(actul contrar recunoasterii).

Deși nu este izvor de drept internațional, doctrina are un rol creator, putând să constate, să interpreteze sau să evalueze normele de drept, să aducă o contribuție importantă la dezvoltarea dreptului prin analiza normelor sale, semnalarea lacunelor și neconcordanțelor și mai ale prin promovarea codificării și dezvoltării progresive a dreptului internațional.

izvor de drept subsidiar, cu rolul de adaptare a normei la situații individuale, de completare a lacunelor sau de înlocuire a aplicării dreptului. Ar putea fi definită ca un ansamblu de principii și idei cu ajutorul cărora se face distincție între just și injust în ordinea juridică internațională

Aptitudinea ce o poseda o persoana juridică internațională

nelimitată, în sensul că poate conferi titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi și asuma orice fel de obligații (cazul statelor independente) sau limitată(în cazul statelor dependente ori al instituțiilor internaționale).

• teritoriu (spațiul în interiorul căruia se exercita suveranitatea unui anumit stat)
• populație (comunitate umană permanenta și organizata, relativ numeroasa pentru a putea subzista prin resurse proprii și forma rațiunea și substanța unui stat.
• Guvern propriu (totalitatea structurilor internaționale care exercita prerogativele puterii asupra ansamblului populației și teritoriului)
• capacitate de a întra în relații internaționale (a încheia acte juridice internaționale; a deveni membru și de a participa la activitatea organizațiilor internaționale)

entități care participă la raporturi juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept internațional înseamnă a beneficia de personalitate juridica internațională- capacitatea de a fi titular de drepturi și obligații cu caracter internațional.

• statele (sb tipice și primare) au un element natural propriu, un anume teritoriu
• organizațiile internaționale (sb derivate)
• națiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independenței
• alte entități, a căror calitate de sbIn este contestată în practică internațională și în doctrina

Abilitatea care conferă statului personalitate juridica internațională, adică aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale. Suveranitatea este un ,,atribut al puterii de stat”, baza politica si juridică a calității de subiect international.

Subiectul principal si originar al dreptului internațional, care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

sacre, inalienabile, intangibile și indivizibile, nu sunt susceptibile de nicio alienare sau alterare. Niciun stat nu poate renunța la aceste drepturi, cum nu poate abdica de la obligațiile pe care le are. Toate statele beneficiază in egala măsură de aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic exclude prin definiție situațiile privilegiate pentru unele state.

alcătuiesc temelia indispensabilă desfășurării normale a relațiilor dintre țări. Ele sunt ineludabile și inderogabile.

State suverane care rămân complet autonome, dar sunt conduse de un singur monarh. (Subiect distinct de DIP)

a. state unitare- au un sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de stat și reprezintă sbI
b. uniuni de state- forme de asociere a 2 sau mai multe state (confederații și federații)
c. statul permanent neutru- are un statut propriu.

Asociație de state care aveau ca element comun doar monarhul și organele sale de reprezentare în relațiile cu alte state. (statele componente sunt entități distinct de DIP)

grupare de state, asociate în scopul de a-și asigura apărarea comună; este un ,,stat al statelor” sau un stat compus. Statele componente continua sa dețină și sa își exercite capacitatea de subiect de DIP. Raporturile dintre statele care alcătuiesc confederația sunt stabilite de tratatul de constituire. (Subiect distinct de DIP)

antiteza confederației, statul federal fiind cel care posedă personalitate juridică internaț, și nu membrii săi. Statele federale reprezintă colectivități complexe în care numai statul federal apare ca subiect de DIP, unde Constituția, este actul care stabilește competentele organelor federale.

creat pe baza unui tratat internațional si are un caracter suprastatal, cu trăsături specifice unui sistem federal (Consiliul Europei).

rezultatul subjugării statelor mai slabe de statele mai puternice. Sunt caracterizate ca state semisuverane. Principalele forme sunt vasalitatea și protectoratul

• nu reprezintă nici o confederație de state și nici o uniune reală de state, o forma sui generis de asociere.
• are structura redefinita prin Tratatul de la Lisabona, din decembrie 2007. (actul recunoaște statelor membre posibilitatea de a se retrage din UE)
• în cadrul UE exista competente care au fost transferate Uniunii si componente partajate între uniune si statele membre.
• UE poseda cea mai mare capacitate juridică recunoscută de către legislațiile naționale, iar personalitatea UE se aseamănă cu cea a unor organizații internaționale, deoarece statele membre nu renunță la propria lor personalitate juridica.

Situația juridică specială în care se afla statele, libere să-și decidă poziția fata de războiul declanșat, de a lua parte la conflict de partea unui beligerant sau de a rămâne în afara conflictului, regula fiind ca statele care si-au declarat neutralitatea sa păstreze o atitudine imparțială fata de părțile implicate.

Neutralitatea

• abținerea de a nu participa la niciun fel de activități care pregatesc razboiul
• imparțialitatea, adică sa păstreze o stricta egalitate de tratament între statele implicate
• împiedica desfășurarea oricăror activități pe teritoriul său
• să nu participe la alianțe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea războiului
• să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze, depozite, manevre militare
• să nu dețină, producă sau experimenteze armament nuclear
• să ducă o colaborare activa cu toate statele
• neutralitatea permanenta trebuie sa rezulte din actele interne ale statului care isi asuma acest statut

act unilateral prin care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, ca stat o nouă entitate politică și în consecință admit ca acesta este sbI, deci dispune de capacitatea de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații internaționale.

• act politic, generator de conflict
• act unilateral, expresie a suveranității, un stat având dreptul și nu obligația de a o face
• act facultativ- fiecare stat decide dacă și în ce moment face recunoașterea.

• de JURE- deplina și definitiva, irevocabila
• de FACTO- la care se recurge in mod excepțional; caracter limitat și provizoriu, putând fi oricând revocata
• EXPRESĂ- act special în care statele recunosc la nivel internațional noul stat
• TACITĂ- decurge din acte ce indica fără îndoială intenția statului ce le efectuează de a recunoaște noul stat

act unilateral prin care un stat acceptă sa considere un guvern nou format ca fiind autoritatea publica a altui stat, care o reprezintă în relațiile internaționale între statele respective.

• stabilitate
• exercitarea efectiva a autorității asupra unei părți însemnate sau a întregului teritoriu
• sprijinul majorității populației
• capacitate de a se achita de obligațiile sale internaționale

ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către state, care vizează protecția ființei umane împotriva abuzurilor si pericolelor de orice natura prin efortul conjugat al statelor și organizatiilor internationale.

document care înființează ONU (26 iunie 1945) și este cel mai cunoscut instrument juridic, care cuprinde o gamă destul de mare prevederi referitoare la drepturile omului. De asemenea, mai prevede o serie de principii de bază, în temeiul cărora trebuie să se realizeze o colaborare internațională pentru protecția drepturilor omului.

Semnată în 1950 și intrată în vigoare în 1953, convenția cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile și politice. Prima parte a convenției enumeră aceste drepturi și interzice discriminarea în exercitarea lor, iar a doua parte configurează mecanismul instituțional de punere în aplicare

• adoptată în 1961, apărută datorită faptului că UE devenise tot mai preocupată pentru garantarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului
• are caracter decorativ și nu de obligație juridică, iar UE, în anul 2000, a elaborat o Cartă a drepturilor fundamentale, ca un acord instituțional
• a căpătat forță juridică obligatorie abia în anul 2009, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

totalitatea persoanelor (cetățeni străini, apatrizi, bipatrizi, refugiați sau persoane strămutate) care trăiesc pe teritoriul statului respectiv și sunt supuse jurisdicției sale

legătura politică și juridică permanentă și efectivă dintre o persoană fizică și un anumit stat care generează drepturi și obligații pentru cetățean și statul respectiv

• NASTERE
• NATURALIZARE

- se dobândește ca efect al acestei cauze naturale indiferent de voința persoanei respective
- urmează în principal unul dintre cele 2 sisteme juridic
• ius sangvinis (dreptul sângelui)- copilul dobândește cetățenia părintelui indiferent de locul unde se naște. În România se aplică ius sangvinis- copilul găsit pe teritoriul statului este cetățean român dacă niciunul dintre părinți nu este cunoscut. (se evită eventualele cazuri de apatridie)
• ius sol (dreptul pământului)- copilul va primi cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetățenia părinților

- prin căsătoria cu un străin
- prin adopție- dobândirea de către copil a cetățeniei adoptorului
- prin opțiune
apare în situațiile în care are loc fie un transfer de la un stat la altul de
• teritorii- persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de voință privind alegerea unei cetățenii și anume fie a statului căruia i-a aparținut, fie a noului stat. Condiția cetățeniei dispune stabilirea domiciliului în statul al cărui cetățean este
• populație
- la cererea persoanei interesate
legislațiile naționale prevăd o serie de condiții pentru acordarea cetățeniei la cerere
• reședința solicitantului pe o perioadă de timp (3-10 ani) pe teritoriul statului respectiv
• cunoașterea limbii naționale
• buna moralitate
• dovada dispunerii de mijloace de existență
- prin redobândire sau reintegrare- revenirea la cetățenia avută anterior (persoane revenite din emigrație sau care și-au pierdut cetățenia, prin căsătorie cu un străin, de care a divorțat)

• RENUNTARE
• RETRAGERE

- act voluntar, făcut la cererea persoanei în cauză, potrivit unor proceduri stabilite de legea internă a fiecărui stat
- act amiabil de rezolvare a unor probleme ce țin de statutul juridic al persoanei
- act individual, neatrăgând după sine, în mod automat, pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei

- are loc pe baza aplicării legii interne, cel mai adesea printr-o hotărâre judecătorească și este adoptată ca sancțiune
- motive de retragere
• prestarea jurământului de credință față de alt stat
•efectuarea unor servicii pentru alt stat (culegerea și transmiterea de informații secrete)
• o conduită care provoacă prejudicii intereselor vitale ale statului (subminarea economiei naționale, defetismul)

• BIPATRIDIA
• APATRIDIA

• situația acelei persoane care are în același timp cetățenia a 2, și, uneori, a mai multor state (pluricetățenie)
• această situație apare în cazul lipsei de concordanță între legislațiile statelor, în principal, prin 2 căi prin naștere și prin naturalizare
• o nouă cetățenie nu pierde concomitent vechea cetățenie

Persoană care se află pe teritoriul unui stat și are cetățenia altui stat sau este lipsită de cetățenie

• regimul național
• regimul special
• regimul clauzei națiunii celei mai favorizate
• regimul mixt

Un stat recunoaște pe teritoriul său străinilor aceleași drepturi pe care le acordă propriilor săi cetățeni, cu excepția drepturilor politice

Acordarea de către stat pentru unele categorii de străini și în domenii de activitate determinante a anumitor drepturi prevăzute în legislația națională sau în acorduri internaționale

Este consacrată într-un acord internațional și, de regulă, sunt acorduri de navigație sau comerciale. Se aplică principiul reciprocității

Combinarea regimului național cu cel al clauzei națiunii cele mai favorizate

a. RETURNAREA STRĂINILOR
b. ÎNDEPĂRATREA SUB ESCORTĂ A STRĂINILOR
c. EXPULZAREA
d. PERSOANELE INDEZIRABILE
e. EXTRĂDAREA
f. REPATRIEREA VOLUNTARĂ UMANITARĂ ASISTATĂ

măsura luată împotriva străinilor cu ședere ilegală și a foștilor solicitanți de azil. Aceasta se face în baza unei decizii de returnare care i se comunica străinului că poate părăsi țara neînsoțit în termen de 15 sau 30 de zile îndeplinind anumite condiții. Decizia de returnare poate fi contestată în 10 zile de la data comunicării.

• se aplică pentru următoarele categorii de străini
- care au folosit voluntar teritoriul României la expirarea termenului deciziei de returnare
- care au trecut sau au încercat să treacă ilegal frontiera de stat

• măsură care se ia în baza unui act prin care statul constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp.
• un străin nu se poate întoarce în țara din are a fost expulzat decât după anularea ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetățeniei statului expulzat
• nu este o sancțiune penală, ci o măsură de siguranță
• măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabili pentru un motiv sau altul ori prin activitatea lor care să pericliteze securitatea statului, ordinea lui internă
• poate fi aplicată și străinilor care se bucură de imunitate diplomatică, cu condiția declarării lor ca persoană non grata și dacă refuză să părăsească de bună voie teritoriul statului, în termenul stabilit

declararea ca indezirabil este o măsură care se dispune împotriva unui cetățean al UE sau unui membru al familiei acestuia care a desfășurat, desfășoară sau despre care există indicii că intenționează să desfășoare acțiuni de natură să pună în pericol securitatea națională sau ordinea publică

• act de asistență juridică interstatală în materie penală care urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranității juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat
• are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnată
• fiind un atribut al statului, acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se cere
• condițiile extrădării
- fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca infracțiune în legislația ambelor state- principiul dublei incriminări
- persoana extrădată să nu fie judecată pentru altă infracțiune decât cea pentru care a fost cerută
- persoana extrădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obținută

Străinii aflați pe teritoriul României pot solicita sprijin dacă nu dispun de mijloace financiare necesare

deplasarea pendulatorie între țara de reședință (țara de origine) și locul de muncă (țara de primire)

procesul de primire a populației deplasate în țara de destinație, temporar sau definitiv

dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activitatea politică, științifică, religioasă etc. care nu este în concordanță cu normele juridice, contravine ordinii de drept a statului respectiv

- are la bază prevederile Constituției, în virtutea cărora
• cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și averilor garantate de Constituție și de alte legi
• dreptul la azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor la care România este parte
- formele de protecție de care se pot bucura străinii în România
• statutul de refugiat
• protecția subsidiară (protecție umanitară condiționată)
• protecția temporară

1. ambele instituții sunt forme de protecție umanitară a străinilor
2. acordarea acestora sunt de competența statului de primire, în virtutea suveranității sale
3. ambele se pot acorda doar străinilor persecutați pentru credințele, opiniile lor sau apartenenței lor politice sau la un grup social, rasei, religiei ori celor care sunt urmăriți sau au săvârșit infracțiuni politice
4. nu se acordă în cazul unor infracțiuni contra păcii și umanității, a unor crime de război sau a unor fapte îndreptate împotriva scopurilor și principiilor ONU
5. statul de primire va acorda regimul național egal cu celor al cetățenilor săi
6. în nici un caz, persoana beneficiară a uneia din aceste forme de protecție nu poate fi expulzată

1. din punct de vedere istoric, dreptul al azil a apărut anterior statutului de refugiat
2. statutul de refugiat implică o protecție inerentă contra unui pericol iminent sau plauzibil a se produce, iar dreptul la azil implică, de regulă, o protecție definitivă. Un refugiat poate să rămână sub această formă de protecție fără să o dobândească pe cea de azilant
3. drepturile și obligațiile beneficiarului de azil nu sunt identice cu ale refugiatului
4. procedurile de acordare a celor 2 forme de protecție sunt diferite
5. modalitățile de încetare, retragere sau anulare, care sunt reglementate în cazul refugiaților, nu se găsesc în cazul dreptului de azil
6. beneficiarul dreptului de azil nu poate fi extrădat, spre deosebire de refugiat care poate fi extrădat în anumite situații excepționale
7. acordarea formei de protecție pentru refugiat nu are efecte și asupra membrilor familiei acestuia
8. la nivel internațional există instituții de implementare a statutului de refugiat, spre deosebire de azil, în cazul căruia nu există asemenea organisme

spațiul geografic format din suprafețele terestre, acvatice, dar și spațiul aerian și subsolul acestora, delimitat prin frontiere, asupra căruia statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă.

• stabil, în sensul că el este locuit de o colectivitate umană permanentă. Totodată teritoriul este relativ din perspectiva modului în care este utilizat de către stat
• baza materială a existenței și activității statului. Teritoriul este elemetul de subzistență pentru populație.;
• limitat prin frontierele statului, care limitează activitatea de guvernare a statului și competența teritorială

solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent dacă aceasta este formată dintr-o singură întindere sau din mai multe spații terestre separate între ele fie de teritoriile altor state (teritorii enclavate), fie despărțite de ape maritime

• Ape interioare
- Statul își exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsuri de protecție a mediului înconjurător, dar și de protecție împotriva inundațiilor.
• Mare teritorială

coloana de aer ce se ridică deasupra solului și a spațiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar în sus până la, limita inferioară a spațiului extraatmosferic(100-110 km)

linia reală sau imaginară, trasată între diferite puncte pe suprafața globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state, de marea liberă, în înălțime de spațiul cosmic și în adâncime până la limita accesibilă tehnicii moderne

• după natura lor
- frontiere naturale (orografice)- stabilite cu ajutorul formelor de relief, cum sunt creasta sau baza munților, sau pe anumite ape;
- frontiere geometrice (artificiale)- liniile drepte care despart teritoriile statelor
• după elementele componente
- frontiera terestră / fluvială / maritimă / aeriană

descrierea în textul acordului a liniei generale și a principalelor puncte ale frontierei convenite, cu precizarea traseului acesteia în hărțile topografice anexate tratatului; Delimitările teritoriale pot fi realizate:
- în mod unilateral (privesc în special spațiile maritime aflate sub jurisdicția statului riveran)
- pe cale convențională (pe baza acordului dintre statele suverane limitrofe)
- pe cale jurisdicțională, în caz de eșec al negocierilor pentru stabilirea frontierei, statele pot recurge la arbitraj sau Curtea Internationala de Justitie

stabilirea pe teren a traseului frontierei convenite prin tratat și marcarea acesteia prin semne distinctive și vizibile, toate aceste operațiuni fiind consemnate în documente speciale.

- desprinderea unei părți de teritoriu de la un stat și formarea unui nou stat, crearea unui stat nou
- fuziunea teritoriilor a două state sau apariția unor state noi ca rezultat al divizării teritoriale a unui stat
- transferul (cesiunea) de teritoriu de la un stat la altul.

• tratatul permite părților să rezolve diferendele finale, actuale și potențiale.
• tratatul dă posibilitatea părților să modifice și să completeze regulile cutumiare internationale pe calea principiilor optionale și standardelor
• tratatul poate conduce la o transformare a societății internaționale neorganizate într-una care poate fi organizată la un nivel de integrare socială.

• preambul (partea introductivă)- cuprinde enumerarea părților contractante (statele părți sau organele etatice, șefi de state sau guverne), expunerea motivelor care au stat la baza încheierii tratatului, scopul și obiectul acestuia.

• dispozitivul (corpul tratatului)- constă în ansamblul articolelor precum și materia ce formează obiectul reglementării. Dispozitivul este împărțit în titluri, capitole, articole, paragrafe etc., în funcție de dimensiunile și volumul problemelor ce sunt reglementate prin tratat.

• clauzele finale (partea finală)- precizează data și locul încheierii, semnăturile agenților care l-au încheiat, limba sau limbile în care a fost redactat textul, modalitățile de intrare în vigoare a tratatului, durata rămânerii sale în vigoare, posibilitatea de aderare la acesta etc.

• anexele În anexe sunt inserate hărți, statistici, tabele etc., indispensabile pentru înțelegerea corectă a textului reglementărilor cuprinse în tratat.

ansamblul procedurilor care trebuie in deplinite pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți și să intre în vigoare. Importanța procedurii de încheiere a tratatelor rezidă în aceea că ea constituie calea prin care tratatul se formează și capătă forță juridică.

• Negocierea textului
• Semnarea tratatului
• Exprimarea consimțământului părților de a se obliga prin tratat

faza principală în care se convine textul unui tratat si se desfășoară între reprezentanți ai statelor, special abilitați în acest sens, fie prin funcțiile pe care le dețin în stat, fie prin împuternicirea conferită de ,,deplinele puteri"

un document emanat de autoritatea competenta a unui stat prin care de desemnează una/mai multe pers împuternicite să reprezinte statul pentru negociere, adoptare sau autentificarea textului unui tratat pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire la tratat

• șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe
• șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale între statul acreditant și statul acreditar
• reprezentantii acreditați ai statelor participante la o conferință internationala sau pe lângă o organizație internațională pentru adoptarea textului unui tratat

implică anumite probleme, ca de pildă alegerea limbii, care poate fi limba părților sau o limbă de circulație internațională

are loc prin consimțământul tuturor statelor participante la elaborarea tratatului și se realizează prin votul a două treimi din statele prezente și participante la vot, dacă ele nu hotărăsc cu aceeași majoritate să aplice o altă regulă

actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în modul convenit, semnează tratatul în numele statului respectiv.

• când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect
• când este stabilit pe altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect
• când intenția statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii

garanția că textul nu va fi modificat, dar are efect provizoriu; este urmata de semnatura definitiva

Parafarea

sub un caracter provizoriu, sub rezerva confirmării ulterioare de către organele competente ale statului, atunci când reprezentantul are împuternicire să negocieze dar nu și să semneze; este urmata de semnatura definitiva

atestare solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul reprezintă forma definitivă a tratatului, nemaiputând fi modificat unilateral de nici un stat participant

situația în care un stat a participat la elaborarea textului unui tratat, dar nu poate să-l aceepte imediat, în acest caz, statului care nu semnează imediat îi rămâne deschisă posibilitatea de a semna mai târziu; semnatura o amânată trebuie să fie prevăzută în tratat și, în mod obișnuit, se fixează un termen în care această semnare este posibilă

un act deosebit de important, constituind de fapt momentul în care statul înțelege să-și manifeste în mod deplin și irevocabil hotărârea de a se considera angajat juridic prin prevederile tratatului; de regulă, prin simpla participare la negocierea și semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate, din punct de vedere juridic, de dispozițiile acestuia

intervenția unui act intern, prin intermediul căruia organele special abilitate ale statului - de obicei parlamentele naționale - analizează dispozițiile tratatului și decid asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

este o alta procedura, iar pe această cale se realizează o examinare rapidă a dispozițiilor unor tratate și se evită procedura mai lungă și complicată a ratificării de către parlamentele naționale. Procedura aprobării sau a acceptării este de competența guvernelor

o modalitate de exprimare a consimțământului statelor, aplicabilă numai tratatelor multilaterale care poate să intervină în cazul în care un stat nu a participat la negocierea și semnarea tratatului, dar decide ulterior să devină parte la acesta. Un stat poate să adere la un tratat doar dacă această modalitate este prevăzută în mod expres în textul acestuia.

poate fi exprimat prin semnare. De regulă, semnarea tratatului are ca efect autenticitatea textului stabilit prin negocieri

Coincide cu momentul de la care acest tratat produce efecte juridice fata de statele parti. o potrivit practicii internaționale, se cunosc diferite metode de a stabili data intrării în vigoare a tratatelor
• data prevăzută în textul tratatului sau într-un acord separat
• momentul semnării, în cazul tratatelor nesupuse ratificării
• momentul schimbului instrumentelor de ratificare, în cazul tratatelor bilaterale
• momentul primirii de către depozitar al ultimului instrument de ratificare în cazul tratatelor multilaterale
• momentul în care un număr determinat de state au depus documentele de ratificare

in cadrul ONU există obligativitatea înregistrării tratatelor internaționale, dar doar sub aspectul publicității și opozabilitatii fata de terți. Dacă nu se realizează înregistrarea, atunci tratatul nu mai poate fi invocat la nevoie în fața organelor principale ale ONU. (Neînregistrarea nu implica afectarea forței lor juridice obligatorii)

calea de menținere a unor relații pașnice de cooperare și înțelegere între toate statele cu respectarea personalității fiecăruia si reprezintă o activitate de stat și este realizată de anumite organe speciale create în acest sens

raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state stabilite pe baza acordului de voință reciproc prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării colaborării internationale și apărării intereselor fiecărui stat și al cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.

ramură a dreptului internațional care cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea sarcinile și competența organelor pentru relații externe având că obiect diferite aspecte ale activității diplomatice desfășurate de aceste organe.

organe de stat interne si organe de stat externe

• Parlamentul
• Șeful statului - cel mai înalt reprezentant la nivel extern
• Guvernul
• Primul ministru - șeful guvernului
• Ministrul Afacerilor Externe
- aparatul central care organizează și conduce direct relațiile externe ale statului

• Misiunile diplomatice - sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor diplomatice și care aduc la îndeplinire în țară la care sunt acreditate scopurile politice externe a statului trimițător
• Oficiile consulare

• Ambasada
• Nunțiatura apostolică (creată de Sfântul Scaun)
• Legația
• Internunțiatura
• Înaltul comisariat (egal în rang cu ambasada)
• Înaltă reprezentantă

• șeful misiunii
- persoana însărcinată de statul acreditant să acționeze în această calitate, respectiv să conducă misiunea diplomatică
• membrii personalului misiunii
- personalul diplomatic (doar aceștia au calitatea de diplomați)
- personalul administrativ și tehnic- care aparțin personalului nediplomatic că agenți de execuție (secretari, arhivari, interpreți - ei se bucura doar de unele imunității și privilegii)
- personalul de serviciu (șofer etc.)

• ca rezultat al procesului firesc de înnoire periodică a personalului
• datorită voinței statului acreditant, ori a statului acreditar, fie ca urmare a altor împrejurări.
- statul acreditar poate pune capăt funcțiilor unui agent diplomatic, declarându-l ,,persona non grata" sau refuzând să-l mai accepte ca agent diplomatic

ocrotirea prin anumite interdicții și măsuri de către statul ACREDITAR a personalului diplomatic, localului, activei și altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, amenințări sau presiuni care s-ar putea exercita asupra lor în scopul influențării activității diplomatice.

exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică și a bunurilor acestora de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului pe teritoriul căruia se află, precum și exceptarea de la jurisdicția de executare

anumite avantaje acordate agenților și reprezentanțelor diplomatice ( scutirea de a plăti impozite, taxe vamale, dreptul a folosi alte mijloace de comunicare)

Arhivele sunt inviolabile ,,in orice timp și în orice lor s-ar afla”. În caz de necesitate, misiunea diplomatică este cea care decide soarta arhivei. Daca nu poate să o ridice sau sa o transfere într-un loc sigur poate să o încredințeze cuiva sau chiar sa o distrugă

• statul ACREDITAR are obligația de a permite și de a proteja libertatea de comunicare în orice scopuri oficiale a misiunii diplomatice
• Misiunea diplomatică are dreptul de a folosi curieri diplomatici și mesaje în cod sau cifrate.
• Misiunea diplomatică poate instala și utiliza un post de radio emisie, dar numai cu consimțământul statului acreditar.
• Corespondența oficiala a misiunii diplomatice este inviolabilă. Valiza diplomatică nu trebuie sa fie nici deschisă, nici reținută.
• Coletele care compun valiza diplomatică trebuie sa poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
• Curierul diplomatic care trebuie sa fie purtător al unui document oficial care atestă calitatea sa și care precizează numărul de colete care constituie misiunea diplomatică, se bucura de inviolabilitatea persoanei și nu poate fi arestat sau deținut.

• Potrivit Convenției de la Viena din 1961, persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
• El nu poate fi supus niciunei forme de arest iar statul pe teritoriul căruia se află este obligat să ia toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei libertății sau demnității sale.
• Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic are un caracter absolut

totalitatea documentelor și registrelor referitoare la misiune precum și mobilierul destinat să le protejeze sau sa le păstreze

Problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă, administrativă și cu măsurile de executare care rezultă din acestea. Nu se pune în ceea ce privește jurisdicția penală. Există o practică generală ca statul să acorde agentului diplomatic imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar.

• Imunitatea de jurisdicție este reglementată în Convenția de la Viena- „agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală a statului acreditar”. El se bucură de asemenea de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.
• Sfera persoanelor care beneficiază de imunitate vizează: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la Ministerul de Externe și înscriși în Lista corpului diplomatic, precum și membrii lor de familie, membrii personalului administrativ și tehnic și ai personalului de serviciu, personalul care se găsește în serviciul personal al șefului de misiune.

• Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar. Ca atare, el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie anchetat de vreo autoritate judiciară a acestuia. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie ca martor.
• Dacă un agent diplomatic comite o infracțiune gravă, statul acreditar poate să declare diplomatul care se face vinovat de încălcarea legilor sale persona non grata" și să ceară rechemarea lui de către statul acreditant, iar în unele cazuri chiar să-l expulzeze, dar nu îl poate trimite în judecată.

• Se aplică în special în cazul săvârșirii unor contravenții. Agentul diplomatic nu poate fi sancționat cu amendă.
• Autoritățile statului de reședință pot trimite șefului misiunii o notă pe cale diplomatică prin care i se aduce la cunoștință fapta comisă, solicitând ca pe viitor să fie respectate dispozițiile legale. În cazul săvârșirii unor contravenții repetate, spre exemplu la regulile de circulație, se poate ridica permisul de conducere si cererea de rechemare a diplomatului, măsuri ce trebuie însă luate fără a-i afecta acestuia imunitatea sau inviolabilitatea personală.

• Imunitatea de jurisdicție civilă înseamnă neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în fața unui tribunal al statului acreditar pentru cauze de drept civil. De asemenea, ea presupune că diplomatul nu este obligat să depună ca martor într-un proces civil.
• Imunitatea de jurisdicție civilă are numai un caracter procedural, nu material. Imunitatea de jurisdicție civilă se referă la toate actele agentului diplomatic atât cele oficiale cât și cele private.
• Statul acreditant poate să renunțe la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici. Este dreptul său suveran deoarece imunitatea de jurisdicție a fost acordată agentului diplomatic nu în interes personal, ci în beneficiul statului acreditant. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție să fie întotdeauna expresă.
• Agentul diplomatic însuși poate renunța la imunitatea sa de jurisdicție civilă și să accepte jurisdicția statului acreditar. Această renunțare trebuie să fie expresă și admisă de către statul acreditant

• În strânsă legătură cu imunitatea de jurisdicție, trebuie analizată și imunitatea de executare. Ea este distinctă, ca instituție juridică, de imunitatea de jurisdicție.
• Prin imunitate de executare se înțelege faptul că bunurile pe care le posedă agentul diplomatic nu pot face obiectul niciunei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă.
• Dacă un agent diplomatic a pierdut într-o acțiune în care renunțase la imunitatea de jurisdicție (hotărârea dându-se împotriva lui), nu pot fi luate măsuri decât dacă el renunță și la imunitatea de executare.
• Imunitatea de executare nu va putea fi invocată în cazurile care constituie excepții de la imunitatea de jurisdictie.